Am văzut cum ciutura
se aplecă însetată
să se adape
Şi am mai văzut cumpăna
cum o îneacă
în apele tulburi…
de sub ape

Când m-am
întors
din rugăciuni
eram curat;
m-ai aşteptat
să-ţi povestesc
cum am umblat

Îngenunchiat
am mulţumit
lui Dumnezeu
că te-a lăsat
să îngereşti
sufletul meu ;
şi pătimaş te-am
sărutat
şi te-am atins
iar peste noi
aripi de îngeri
atunci au nins.

Intâlnirea
ceasului
cu timpul
s-a amânat
până
când,
gândul
se va
desprinde
din cuiele
ce-l răstignesc
între
limbile
ceasului

Nu sunt decât un cal înhămat
şi trag după mine Raiul
din Iad.

Dacă mă opresc,
cei săraci se îneacă
pe margini
în coadă de sapă

Birjarii de rasă
mă biciuiesc
şi-mi trag zăbală
până la sânge
mi-e foame şi sete,
sunt frânt.
Copitele-mi intră-n pământ.
Însă eu rabd
şi tac;
şi alerg;
Sunt un cal înhămat
la Infern.

Voi muri în curând împuşcat;
Şi numai Dumnezeu,
aliat,
Îmi va săpa o groapă,
Un mormânt,
Sub pomul din Eden ,purificat
Mă va preface –n gând

Există o nevoie
de gânduri
rebele
există şi sete
de stele.

Există uitare
în fruntea
plecată;
în orice băiat
există o fată.

Există blestem
există iertare
există
vărsare
de râuri
în mare.

Există speranţe
există trecut
o patimă-ncape
cu greu
în sărut.

Există şi noapte
există şi zi
există tăcerea
de a nu
mai fi.

Există ceva
mai trist
decât moartea:
e viaţa
trăită
ca o moarte.

Despărţind fluturele
de zbor
rămâne doar
omida
care produce
larve
chiar sub arcul
de lumină
al lumii

Vânătoarea
căprioarelor speriate
a început
cu puşti automate
cu ogari
şi dulăi
asmuţiţi a ură

Hăitaşii : nişte
trepăduşi
căliţi
la uşa
spatelor plecate

Şi
Doamne,
vânătoarea
nu se mai termină
nimeni nu ştie
câte căprioare
au murit
şi câte-s rănite

Vânătorii îmbuibaţi,
ameţiţi
de carnagiu
şi vin
bolboresesc
ceva
despre vânătorile
de caprioare
care vin

… şi voi fuma

o ultimă ţigară

îngândurat

la un apel de seară

 

Cu gândul sol ,

plecat să vă colinde,

neprihănit

acolo-n prag de tinde

 

Sub stele îngheţate-n

nepăsare

voi colinda la geamuri

de uitare

 

Şi ştiu, voi fi zdrobit

de suferinţă

în loc de nuci

primi-voi umilinţă

 

Dar am să tac

asurzitor de tare

încât va bate

clopotul  în mare

 

…voi fi prezent

cu o valiză-n gară

încolonat

la un apel de seară

 

De ce mai tac poeţii

deşi mai sunt cuvinte?

De  ce  la maluri , valul ,

începe să se zvinte?

 

De ce lumini şi umbre

trăiesc îmbrăţişate ?

De ce doar din adânc

vin „lacrime” curate ?

 

De ce pe vârf de munte

zăpezile sunt nude ?

De ce tot plânge  omul

şi nimeni nu-l aude ?

 

De ce n-ajunge zborul

să-şi mângâie aripa ?

De ce-n bruma speranţei

se cuibăreşte frica?

 

De ce în rugăciuni

înmuguresc păcate?

De ce în scăldătoare

nu-s apele curate?

 

De ce la cârma lumii

conduc restanţieri

De ce începe iarna

în miez de primăveri ?

 

 

 

 

 

De ce însingurate

mor florile-ntre spini?

De ce ne-ajung copii

hamali printe străini?

 

De ce pun întrebări

Când nimeni nu-mi răspunde ?

……………………………..

Mereu vom căuta

Ceva ce se ascunde

 

Tu omule aştepţi

Ceva, cumva, să vină

…………………….

Dezleagă-te la ochi !

Şi vei umbla-n lumină