Ne tărâm printre spini și scaieți,
printre pălămide și buruieni,
un fel de fantome-scheleți,
printre miriapozi și licheni.

Nu avem demnitatea de a sta în picioare,
coloana vertebrală ne e orizontală
și parcă neuronilor le lipsesc sinapsele
și picioarelor împiedicate, coapsele.

Ne-am pus prea mult nădejdea în oameni,
-L-am dat pe Dumnezeu la o parte-
avem parte din plin de răsplata lor,
adică de dreptatea-nedreptate.

Bâjbâim legați la ochi
și, cu mâinile legate și ele,
rătăcim ca o oaie pierdută, desperecheați,
într-o lume și ea rătăcită și mută.

Și totuși, în afund de mocirlă
se coboară o scară de cruce;
nu este nicăieri nici o altă izbăvire,
cine urcă pe ea va fi iarăși om.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website