Uneori literele se împlântă singure în cuvinte,
fără rânduială, fără noimă,
bulucindu-se unele peste altele
și atunci cuvintele devin nebunii,
devin zgomote de nimic spre nimic,
devin urgii.

Consoane după consoane, după consoane,
vocale alungate,
lanțuri de litere fără zale,
învălmășeli pe piedestale,
fără sens, fără rost, fără direcție,
un fel de cadavru pe masa de disecție.

Așa este și viața cea plină cu oameni:
și ei se împlântă acolo unde nu le e locul,
se calcă în picioare, se împing, se mușcă,
se învârt ca între gratii de cușcă,
prea mulți fără rost , fără sens,
între deșert și condens.

Se va scutura lumea încă o dată,
ca la ieșirea din Eden și ca la potop,
atunci va fi loc de oameni și litere,
urmează marea chemare după marea trimitere.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website