Precum golul de secetă-n spic
ne grăbim tot mai mult spre nimic,
ne trezim rătăcind prin deșert
între inimi de piatră și suflet inert.

Ne-am legat peste ochi cu bandaje,
barca lumii se-nclină-n tangaje,
ne târâm pe genunchi și pe coate
sub rețele de sârme ghimpate.

Cât nu ai decalogul în legi
om nebun înspre ce mai alergi?
căci oricum și oricât te ve zbate
toate drumurile-ți sunt înfundate.

Ce oștiri îți trimiți tu în lupte
când ai mâini și picioarele rupte,
cu ce duh de orbiri te-nsoțești
când în colțuri de umbre cerșești?

Mai rămâne o-ngustă cărare
între crucea din deal și iertare;
ce faci tu pe pământ, om nătâng
când copii la țâță îți plâng?

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website