PE DOS

De când toate s-au întors pe dos

oamenii au început să-și trăiască viețile

dinspre bătrânețe către naștere;

îi bântuia teama apropierii ultimei zile

de la capătul fostului început.

Zilele începeau să se însereze de la amiază,

crengile copacilor, ca niște evantaie,

făceau vânt vântului, cu aripi de aer,

ploile erau absorbite de nori, din oceane

și munții se coborau în gropi mariane.

Stelele, mai mari decât lunile,

puneau la prăjit soarele

împotmolit în zăpezile uitate în vară;

trenurile își încurcau liniile

la ieșirile din gări.

Carul mic și carul mare așteptau la reparat,

bolnavii stau de strajă la margine de pat

nu cumva doctorii să emigreze

și înainte de anestezie să îi opereze.

Apele de mare îcepeau să urce la munte, după izvoare,

iar fulgii de nea scoteau scântei din jarul din ei,

păsările migratoare târau ecuatoare

către poli neîmblânziți și supraîncălziți.

Mătcile, în stupine, roiau bondari în faguri de cari,

lumina descompusă făcea crampe la lumânări de lampe;

totul părea un început de sfârșit,

până și moarte-a murit…

…ce vis încâlcit… ce coșmar…

nimic nu-i pe dos și-n zadar…

mă uit către ceruri și iată:

Hristos e aproape la poartă.