În adunarea apelor se alege un conducător:

“Eu”, spune apa de izvor, “am întâietate

căci rădăcinile mele-s curate

și mă trag din adâncimi

și stâmpăr setea celui însetat;

ar trebui să fiu împărat.”

“Mai degrabă eu”, zice apa de mare,

“nu sunt eu cea mai mare?

eu și oceanul înconjurăm pământul,

așa ar fi dreptul, să purtăm noi sceptrul.”

“Dar, fără noi, râurile, cine v-ar adăpa,

oceane și mări?

nu cumva ați seca și vlaga din voi s-ar usca?”

” Dar, fără noi”, zic apele de ploi

“toate s-ar usca și s-ar ofili,

lumea ar muri;

ar trebui ca noi, în alianță cu norii

să fim stăpânitorii”.

“Împărăția ni se cuvine nouă”

îndrăznesc a spune boabele de rouă

“căci noi , în fiecare dimineață

spălăm pământul pe față

și înainte să răsară soarele

spălăm oamenilor picioarele”

“Ar trebui să ne rugăm și să întrebăm pe Hristos”

spune lacrima,

-asemenea apei și ea-

” Cine ar fi de folos să ne conducă?

și, mai ales, unde ar putea să ne ducă?”

Au îngenuncheat apele și s-au rugat;

lumina s-a mutat din răsărit în chindii

când s-a auzit un glas:

“Alegeți-vă împărat apele vii!

veți bea din ele și nu veți mai înseta,

vor curge prin voi și lutul nu va fi deșert,

vă vor purta în călătorii spre cer,

în coasta Mea se vor amesteca în sânge

și Eu o să vă iert”.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website