Ne-am scheletizat pădurile

și le-am pus oasele la macerat;

până și vântul cântă a jale

din ultimele frunze, cu ultimii plămâni.

Ne-am aruncat la fier vechi

osatura unei întregi avuții;

nu ne-a păsat că era coagulată din sudoare

și acuma bocim după zăbrelele neputinței.

Ne-am vândut la talcioc onoarea și demnitatea,

am ajuns un neam de supuși invadatorilor,

am ajuns a sta în genunchi pe la colțuri

și nu în rugăciune.

Ne-am făcut din drapele, obiele

și ne-am încălțat cu ele,

apoi le-am călcat în picioare

la fiecare luptă pierdută

și ne-am trezit cu țara sfâșiată și ruptă.

Și pentru dreptul de a plânge plătim cu sânge

și vânturile ne-au îngrădit pământurile

cu furtuni de cărbuni și neguri vâscoase

tocmai peste cimitirele noastre rămase fără oase.

Ne hrănim cu firmituri de la mesele străinătății,

ne-au rămas acasă lipsurile și dorul de noi înșine;

am crezut că Dumnezeu Și-a întors față de la noi,

dar noi am ajuns de I-am întors spatele.

Mai este un drum înapoi de la păscutul porcilor,

de la roșcovele foamei și ale neputinței;

în albiile tale, patrie, mai curg apele credinței

iar drumul întoarcerii trece pe la fiecare

care simte, care vrea și pe care îl doare.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post.

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website