Câtă vreme sufletul nostru suspină
vopsim peste rugină,
coborâm vadra să ne adape
în fântâni fără ape
apoi, ieșim în lume goi,
dezbrăcați de noi,

și-atunci când ne privim în oglindă
fiori de-ntrebări ne cuprindă
ne grăbim a ne ascunde,
oriunde,
pe sub sârme ghimpate ne tragem pe brânci,
căutăm adăpost în peșteri adânci

acolo vibrăm că lumea se îndoaie
mistuită de foc și războaie;
atunci ne rugăm, ca Ilie:
“fă, Doamne, să “vie” o ploaie târzie!”

mai stoarce din stâncă izvoare
că, iată, poporul tău moare;
ne-mbracă în haine curate de in,
hrănește-ne-apoi cu pâine și vin

rugina să nu mistuie fierul,
deschide iar omului cerul
să urce la Tine pe scara salvării
prin crucea din dealul iertării.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website