Se sparge luna plină
De liniștea tăcerii,
Pe dâmbul din grădină
Reazăm piciorul scării.

Fușteii îi înalț
Proptindu-i peste stele,
Reparator de lună
Mă urc încet spre ele.

Dau colțurile lunii
La loc să le lipesc…
Ce iute-mi trece viața
Și-jung de-mbătrânesc.

Aș coborâ pe scara
Dintre pământ și cer
Dar mă oprește-un înger
Cu aripa de fier

Și îmi arată luna
Scăldată în lumină
Și fața ei rotundă:
“E iarăși lună plină.”

E mai aproape cerul
Și scara mi-e întreagă
Mă cheamă nemurirea
Ce mi-e atât de dragă.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website