Ne însoțim prea mult cu prea multe stafii
Și nu vedem că banii sunt doar niște hârtii;
Când vom sfârși umblarea cu ce ne vom alege
Cât timp nu Îl avem pe Dumnezeu ca Lege?

Ne însoțim prea des, prea mult cu pribegia
Când nu lăsăm în viață să intre bucuria;
Mânați de goana gloatei, chemați de voia firii
Nesăbuind credința, ne-mpotrivim iubirii.

Și nu ne facem vreme de lacrimi și căință,
Uităm că Dumnezeu a pus în noi ființă,
Ne aplecăm prea mult în lut și în țărână
Ademeniți de lumea cu fața ei păgână.

El încă mai așteaptă, El încă mai vorbește
Ca lumii din Ninive, că poate se trezește;
Vor crede iarăși unii că este încă vreme,
Dar până ce și vremea de Dumnezeu se teme.

Mai este îndurare și har mai este încă,
Mai izvorăște apă din a vieții stâncă;
Nu eu, ci Dumnezeu mă-ndeamnă să vă spui:
“Pe toți v-așteaptă Tatăl să fiți copiii Lui”.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website