Cât de rar ne oprim să ne întrebăm:
“Ce facem cu viața noastră?
Poate, cel mai ades, la înmormântări,
Atunci când un fel de umbră a noastră
Intră și ea plângând în pământ.

Prea rar ne oprim să cugetăm:
“Viță ce am facut cu tine până acum?
Încotro te duc? Încotro mă duci?
Ce facem oare unul cu celălălt?”

Ne întrebăm retoric, nu-i așa?
Ficare își vede apoi :
Ea, de însingurarea din ea,
Eu, de eul ce cred că-i al meu.

Vine o vreme pentru unii din noi
Când înțelelegem târziu,
Când înțelegem greoi
Că nu am trăit decât atât
Cât am umblat neobosiți,
Calăuziți de Dumnezeu.

Așa se face că îmbărânim și aflăm că trăim
Atât de puțin și cu atât nonsens,
În lumi de condens
Sau în lumi uscate,
Perete-n perete cu lumile moarte.

Mă rog pentru om să înțeleagă
Că viața ajunge întreagă
Și-și leapădă chipul lutos
Cât crește prin duh din Domnul Cristos.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website