De cât alergăm am uitat să umblăm
desculți, cu picioarele goale,
prin iarbă prin rouă,
sub lună plină și sub lună nouă

Nu avem timp pentru vreme
s-o trezim mai târziu,
s-o culcăm mai devreme,
nu avem timp unii pentru alții
și alții pentru unii,
suntem parcă mereu în mijlocul furtunii

Nu privim liniștiți la o floare,
la o frunză, de când se naște și până moare,
nu știm să ne oprim, uităm să vorbim
încet și în șoapte;
mereu ne culcăm,
mereu ne trezim din noapte în noapte

Uităm să trăim, uităm să iubim
prea mult ocupați, prea mult înșelați
uităm de părinți, de prunci și de frați,
uităm că uităm să fim oameni buni
și nu-ngenunchem, că prea am uitat
a spune rugăciuni

Pentru fiecare răsărit de soare
nu am mulțumit, cum nici pentru-ndurare,
apusul am uitat să-l privim
și copleșiți de gânduri, nu gândim

Întotdeauna, parcă prea târziu
-de ce? nu stiu,-
alunecăm și nu ne ridicăm;
dintr-un afund de heleșteu
strigăm abia atunci la Dumnezeu,
și tu și eu.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website