În albia vieții anii ni se scurg
Și defilând și apelcați pe brânci
Din răsărit și până în amurg
Lovesc în stânci, și rod în văi adânci

Scobesc în galerii să iasă la lumină
Aleargă, merg încet, se-mpotmolesc
Sunt ca minerii când se întorc din mină,
Trec peste noi și nu se mai opresc

Ba, se opresc când caierul vieții
Un ultim câlț își răsucește-n fus
Oftând adânc în ridul bătrâneții :
“O! Doamne, cât de repede s-au dus”

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website