În cea mai adâncă și neagră pustie
O duc și-o îngrop pe moarte de vie;
O pun să își sape o groapă adâncă
Și torn peste ea un munte de stâncă

Voi smulge cămașa pe care o porți
Și-n semn de victorii, o spânzur la porți
Să știe cu toții că zaci îngropată
Și nu te întorci la om niciodată

Voi pune pe tine obidele lumii
Și inima neagră din pieptul furtunii,
Izvorul amar din pașii durerii,
Tăcerea ascunsă în pieptul tăcerii

Îți place, urâto, să nu plângă nimeni?
Îți place să-ți intre țărușul în inimi?
Îți place, în loc de coroane și crini
Să-ți pun pe mormânt căpițe de spini?

Și nu voi fi singur si nu voi tăcea
Șuvoaie de vieți vor tot inunda
Călcând pe boldul tău, biruitori,
Învingători, apoi nemuritori

La amenințarea ta cu pustiire
Să știi căvom veni alăturea de Mire,
Acela care singur te-a învins
Și-n focul pustiirii te-a împins.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website