Mă-ntorc la tine poezie
Nu să îmi iau un ultim bun rămas

Ci să îţi ar pământul de cuvinte

Şi să-ţi ridic din geamuri storul tras

 

Mă-ntorc la tine poezie,

Dar nu plângând şi nici copil hoinar,

Cu semnul sfânt de pană pe hârtie,

Unicul meu, împătimitul dar.

 

Mă-ntorc la tine poezie,

Logodnică a sufletului meu

Te cer cu dragoste să-mi fii soţie,

Părtaşi să fim la bine şi la greu.

 

De nuntă, nu-ţi voi pune nestemate.

În focul de cuvinte-om coace pâini.

Eu vin cu haina mea cârpită-n coate

De-atâta frunte sprijinită-n mâini.

 

Nuntaşii ne-or veni pe înserate

Sub candida aprindere de lună;

Nu vor lipsi, desigur, dintre toate

Măicuţa mea şi muza mea cea bună.

 

Vom fi atât de prinşi de fericire;

N-om conteni cu prieteni să-nchinăm.

Vei fi adânca mea nemărginire

Şi-n primul vals, doar noi o să valsăm.

 

Ne-om îmbăta cum n-am fost beţi vreodată

Şi nunta noastră fi-va ca-n poveşti !

Iar rochia ta alba, dantelată,

O vom fura din trene îngereşti.

 

Ne vom retrage-apoi pe nesimţite

Şi fi-vom singuri pentru-ntâia oară…

Firesc…şi fără gesturi irosite

Te-oi dezbrăca încet, ca pe-o comoară…

 

Ne-om dărui asemeni nebuniei

Prea însetaţi de-atâtea aşteptări…

În patul conjugal al poeziei

Vom regăsi răspuns la căutări.

 

Şi din această sfântă contopire

S-or naşte minunaţii mei copii;

Iar la botez, te chem, nemărginire

Ca martor c-o să-i cheme POEZII.

 

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website